Cartea vie (refugiul ultim, gadgetul total)

Textul de mai jos, un ping-pong de idei intre mine si tata (Bogdan), a fost solicitat initial de cei de la Dilema, pentru un numar special dedicat vietii online. Dilematicii au fost atat de interesati de el incat l-au publicat o editie mai tarziu, pe ultima pagina a revistei, fara sa-l includa si in editia online. Il reiau aici, ca sa circule. Textul meu e cel scris cu italice. Iar titlul e al lui tata, ocazie cu care ne mai intalnim si noi 🙂


Lectura placuta:

Viata online nu e viata, e doar online: tehno-bio-politica. Incitarea la exprimarea de sine e o capcana sigura, pe care o acceptam cu totii, permitind sa ni se schimbe conditia. Incitarea democratica la transparenta si incitarea la spontaneitate ne atrag in capcana geomarketingului: nu, nu mai sintem supravegheati in primul rind din motive politice, am devenit de mult inofensivi, ci doar din perspectiva conditiei noastre de consumatori.

In calitatea noastra de mediatori (ai maselor de media) ajungem sa ne confundam atit de mult cu produsul incit bitii pe care-i consumam devin contextuali, actionind ca repere zilnice si nu doar ca pretexte ale interactiunii virtuale. Agora contemporana nu mai e posibila ca spatiu comod de impartit, prin linii de demarcatie, intre privat si public, ci mai degraba ca un continuu pretext de intilnire si de campare ad-hoc, in functie de deschiderile si posibilitatile fiecarui participant. Agora in format clasic, ca teritoriu delimitat, apartine trecutului, ca mai toate manifestarile in care referintele si bibliografia sunt statice si closed-source. Prea tirziu ca sa ne mai dam seama sau sa putem reactiona cumva, ne-am trezit intr-un spatiu hibrid, ai carui parametri sunt volatili si intersanjabili ca intr-un Tetris care foloseste mereu alte piese. Greu de definit in termeni ca public/privat, teritoriul intilnirilor noastre e compus nu din prezenta imediata a celuilalt, cu arme si bagaje culturale, ci din continuu-mediata sa absenta din retea, intr-o permanenta situare intre “aici” si “acolo”. Orice media sunt prilejuri de intilnire, ca textul asta. Care te obliga, evident, la infinite flic-flac-uri si tumbe de bufon regal, intr-un nomadism care a devenit conditie de existenta “sine qua non”, asumata si nu doar constatata si adaptata la comportamente pe stil vechi. Capcanele noii tale piei sunt la tot pasul. Pe linga riscul de a sta intr-o permanenta ascundere/revelare fata de celalalt, care te obliga la o continua reciclare a noilor media, inclusiv a celor personale, nomadismul insusi e o imensa capcana: pe drumurile noastre se vor implanta “marcile”, hipermarketurile. “Cine-a pus circiuma-n drum” a facut-o pentru ca a constatat ca pe acolo trecea multa lume, era trafic. Nu mai constituim populatii, ci trafic. Conectarea la retea, mai exact imposibilitatea ne-conectarii la Retea, prin simplul fapt ca esti viu, transcodeaza semnele de viata in urme care sint citite ca tinte: tot ce misca trebuie vinat pentru ca vineaza. Tinta e vinatorul, iar scopul, telul este sa-i scoti vinatul, frumos ambalat, perfect sintetizat-simulat, in cale.

Permanenta goana dupa organisme vii, compuse din semne si bintuite ca atare, e de cele mai multe ori pasiva pentru ca nu noi cautam media. Media ne gasesc pe noi, transformindu-ne din receptori de informatie in intersectii de continut caruia ii adaugam in permanenta carne noua, deci valoare, prin simpla noastra prezenta in traseul retelei. Retea vie, apropiata de un model de perpetuum mobile pentru ca e intr-un continuu mecanism de auto-reciclare si nuantare prin fiecare individ care o comunica mai departe. Usor de numit, macar pina la o refutare valabila, motor al perpetuum media. Pe masura ce extrapolam paradigma facerii de continut media (activ, prin producere, si pasiv, prin adaugare) ne vom da seama ca singura posibila salvare din simulacru este iesirea din paranteza la care ne obliga reciclarea continua. Avind in vedere, insa, ca nu sintem pe deplin constienti de conditia postmodernitatii noastre, care ne-ar salva de la intrebari inutile si ne-ar plasa, ca raportare, intr-o pozitie de forta in care spatiul public nu poate fi definit altfel decit ca o colectie de spatii private suprapuse, contextual, intr-un continuum, mai avem de asteptat. Pina atunci, cind ne vom intelege si exploata, fiecare, calitatile de circar, sa ne prefacem ca intelegem si sa nu ne mai plingem de lipsa intimitatii sau de redundanta spatiilor comune in care dam, pe beat, din incheieturi.

Online, ne dam viata, ne punem la dispozitie, literal, viata. Ma conectez, deci ma ofer – voluntar. Ma inrolez si nici nu stiu. Particip la capitalismul ecumenic, la consumul etic, responsabil: a consuma pentru a-ti tine semenii in viata. A nu consuma este principala crima impotriva umanitatii actuale. Nu sintem niciodata singuri sau cu cine vrem noi, iar cimpul, Reteaua nu sint impersonale, ci au dumnezei. Reteaua a fost facuta de catre Dumnezeu insusi, de catre oameni care se cred Dumnezeu, pentru a-si materializa delirul. Reteaua e Dumnezeu insusi, care nu uita, nu iarta si vede tot. Niciun Big Brother, ci Intoarcerea Tatalui asupra Fiului Risipitor nu pentru a-l pedepsi sau a-l primi cu bratele deschise, ci, dimpotriva, pentru a-l incuraja sa bintuie in continuare in voia dorintelor, pentru a putea sa-i capteze neglijenta, spontaneitatea, risipa, poftele si fantasmele. Imparatul Ros mascat in ustensil tehnologic. Pe masura ce ne apropiem, insa, de Imparat, ne dam seama ca nu mai avem de ajuns nicaieri, fiind deja acolo. Un “acolo” definibil nu printr-un punct pe harta, ci prin insasi harta. Omniprezenta celuilat, pe care nu-l mai percepem ca reper individuat, ci doar ca pretext al situarii continue fata de un alter niciodata acelasi, deci ideal, ne obliga la transparenta si la universalitate. Starea de a fi conectat nu mai e un bonus pe care ni-l oferim pentru ca avem uneltele, ci conditie de existenta. In momentul in care vom percepe starea-de-a-fi-online ca pe-o stare naturala si nu ca pe-o extensie a comunicarii, vom dansa perfect in fata camerelor video din intersectii si din birouri. Simulacrul nu va mai fi simulare, transformindu-se dintr-o teroare a supravegherii, in care uneltele functioneaza ca accesorii ale societatii controlului, intr-o reuniune de Frati mai Mici care se observa intre ei prin aceiasi ochi, pozitia lor intr-o ierarhie nemaifiind deloc relevanta. OK, deci mediul tehnologic-“virtual”, caruia doar intr-un mod conventional, deja depasit, i se mai spune asa, este de fapt, si in primul rind, mediu de viata, plan de co-existenta sau ceea ce in alt loc am numit colocratie si chiar colloque-cratie: a locui-a vorbi unii cu altii, impreuna. Vom apuca inca o data, in istorie, sabia de capul care ne vizeaza, si care este insusi virful ei, si vom “intoarce armele”, vom rasturna situatia: vom transforma capcana intr-o plasa de salvare. Caci nu ne mutam in virtual, nu disparem, asa cum se temea stramosul Baudrillard, ci dublam realitatea, reusind, poate, sa punem la adapost ceea ce este mai fragil si mai pretios: legatura, socialitatea, lumea, Viata in sine. Mai bine sa devenim, asa cum spui, particule si organisme nano decit sa nu mai fim deloc. Si decit sa nu mai convietuim deloc, sau total codificat, mai bine sa ne amestecam vietile ca semne. Sintem doar semne, dar Cartea se scrie deopotriva sub ochii nostri si cu noi. Destine-macheta!

Dar apropo: in cazul mediului tehnologic actual, a tehnologicului-lume, se mai poate vorbi de unelte? Mai este tehnologia, cu alte cuvinte, o tehnica? Ramine de vazut. Ba da, este: tehnica de viata, prin care putem sa asistam neincetat la propria moarte si la propria renastere. Ne conectam, adica la Viata. Macar asa, ca semne, daca am reusi sa fim fericiti. Sa ne asiguram supravietuirea, ca semne in Cartea Vietii. Pina la urma, \’virtualul” nu este, poate, altceva decit vechea, marea Utopie a Cartii, revizitata, relansata ca “performance”, ca “instalatie”

(bogdan+miron.ghiu)

Advertisements

4 Responses to “Cartea vie (refugiul ultim, gadgetul total)”

  1. “Will those feet in modern times
    Understand this righteous anger
    Recognize this world’s addiction
    Understand this world’s affliction?”

    The Verve – “Love Is Noise”

  2. oh, ati mai scris cumva impreuna sau asta e prima data?

  3. E prima data cand scriem impreuna. Avem in plan, o, da, o carte dar la cat de prajiti suntem amandoi nu prea ne intalnim s-o si actually scriem. E vreme, inca. ma vad, sincer, retragandu-ma cu tata undeva la mama naibii, ca sa scriem. Ca experienta a fost foarte foarte mishto

  4. Eu, dupa multi ani, ma bucur pentru planul asta 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: